Pentru că este Ziua Internaţională a Cărţii, azi, 23 aprilie, am decis să recitesc o carte care imi este extrem de dragă. Cea mai frumoasă carte din lume. Prin ea, l-am descoperit pe Eric-Emmanuel Schmitt. De atunci, toate poveştile sale mi-au trecut prin suflet, iar acum stau frumos aşezate în bibliotecă, asteptând să fie recitite. Sunt lecturi scurte dar semnificative, pe teme variate, de la religie şi istorie, până la poveşti de viaţă în care ne regăsim cu toţii.

Cele 8 poveşti scot la iveală feţele iubirii. Opt femei, tinere şi mai puţin tinere, resemnate sau încă visătoare, înşelate sau adorate, femei care au totul dar li se pare că nu au nimic, sau care nu au nimic dar prin atitudinea lor ai putea să crezi că au toată lumea la picioare.

După ce parcurgi frânturile însemnate din vieţile acestor femei, îţi dai seama că se poate ca viata să-ţi alunece printre degete în timp ce eşti ocupată făcând planuri sau că ai aşteptări prea mari, prea multe şi uneori chiar imposibile. Până la urmă, nimeni şi nimic nu e perfect şi nicio poveste de dragoste nu te lasă fără câteva cicatrici în inimă, care trec după un timp sau care nu mai trec niciodata.

“Ursuză, privea ploaia căzând peste pădurea landeză.

-Ce vreme nesuferită!

-Te inşeli, draga mea!

-Cum? Vino să scoţi nasul afară. Ai să vezi în ce hal toarnă!

-Tocmai.

El ieşi pe terasă, se apropie de grădină până unde răzbeau picăturile şi, umflându-şi nările, ciulindu-şi urechile, cu capul dat pe spate ca să simtă mai bine suflul umed peste faţă, murmură cu ochii pe jumătate închişi, inspirând parcă cerul de culoarea mercurului:

-E o frumoasă zi cu ploaie.

Părea sincer.

În ziua aceeea, ea dobândi două certitudini definitive: el o enerva la culme şi, dacă va putea, nu-l va părăsi niciodată.” – Cea mai frumoasa carte din lume de Eric-Emmanuel Schmitt